Capitolul 5. "Totul va fi bine, iţi promit."
Ea continuă să plângă ... Atunci simţi o
mână ridicând-o şi spunându-i ferm: - Hai să mergem ! Îşi ridică privirea şi
văzu doi ochi de-un albastru electric ... ca cerul curăţat de nori. – Alex ...
rosti printre suspine. – Haide, spuse el domolindu-şi glasul. O ajută să se
ridice şi se îndreptau către foişor. Ajunşi acolo, Alex se uită la ea, la
lacrimile ce îi înceţoşau ochii făcându-i complet cenuşii. I le şterse gingaş,
şi o luă în braţe:
- Prostuţo ...
Evelyn nici măcar nu tresări când îl
simţi aproape de trupul ei. Fu surprinsă – atât - îi răspunse la îmbrăţişare cu
răceala. Nu simţea nimic – absolut nimic faţă de când o luă Sebastian în braţe
– nu o străbătea nicio senzaţie, inima nu-i bătea nebuneşte, genunchii nu i se
înmuiau, nimic. Era o îmbrăţişare seacă.
Când se desprinseră din îmbrăţişare, Eve
întrebă rece:
- Ce ai văzut, mai exact, din scena de
mai devreme ?
- Nimic, jur ! Doar pe el, plecând. Dar
nu mă interesează ..
- Şi pentru tine tot o distracţie
trecătoare sunt ? Sau altceva ?
- Evelyna ..
- Nu îmi spune aşa ! ţipă ea.
- Îmi pare rău. Nu am ştiu ... Pot să
întreb de ce ?
- Păi .. da poţi. Ai dreptul, completă
Evelyna încercând să schiţeze un zâmbet. Părinţii mei au murit când erau mici.
Tot ce-mi mai rămăsese era sora mea mai mare, dar a murit şi ea .. anul trecut.
Ea mă alinta mereu spunându-mi Evelyna. Dar dacă îţi place, poţi să îmi spui
aşa. Zâmbi. De data asta cu adevărat.
Îl durea, îl durea tare pieptul.
Sebastian se uită înainte şi vedea în ceaţă, felinarul strălucea în bătaia
lunii şi-i pute distinge culorile; galben transparent, un portocaliu aprins şi
mult alb învelit într-un roşu palid. Se ridică şi încercă să se gândească la Mihaela, încercă să o
contacteze, dar durerea nu-l lăsă, nu-l lăsă să înainteze nici un pas, era
paralizat. Degetele erau grele ca pietrele, picioarele erau lipite de pământul
rece, iar inima-i lăcrima. Se întoarse, privi spre parc, spre intrare. “Să mă
întorc?” se gândi îndurerat. Se întoarse, trecu pe lângă bancă, de această dată
nu se opri, nu-şi plânse de milă, merse tot înainte şi nu se uită de mii de ori
înapoi. „Încă puţin şi voi ajunge, iubirea mea!” se gândi Sebastian şi imaginându-şi privirea
ei confuză şi scena sărutului-fulger începu să zâmbească necontrolat, haotic,
ca un nebun însetat de iubire.
Fata părea că se uită la Alexandru. Dar
privirea-i trecea pe lângă el, prin el - nu-l vedea. Noapte îi înconjura. „Erau
singuri, în pustiu.” gândi Evelyn. Copacii nu schiţau nicio mişcare. Stelele nu
îşi făcură apariţia, luna lipsea. Băncile erau goale. Singura prezenţă pe care
o simţea era cea a lui Sebastian – dar el plecase.
Băiatul se uită la ea cu dragoste. Se
îndrăgostise de ea. Dar ea oare nu era îndrăgostită de Sebastian ? De acel
vultur fără sentimente ? În ochii ei putea citi tristeţea. De ce oare îi aminti
de familia ei ? Vroia să o vadă zâmbind, cum zâmbise mai devreme. Dacă îi
spunea adevărul ? Dacă îi spunea ce se ascunde în inima lui ? Toate acele
sentimente ce zac acolo timp de o săptămână. O admira ... o iubea ! Părul
brunet, despletit, căzându-i pe umeri şi apoi pe spate, îi încadra faţa, acum
palidă. Pomeţii păreau să prindă o nuanţă rozalie. Trupu-i era firav, secat de
puteri.
- Evelyna .. – ea îşi ridică privirea – Te
iubesc ! şi o sărută. Îşi unise buzele cu ale ei. Dar ea îl respinse ...
Şi o văzu Sebastian, o văzu acolo, în
braţele lui, în atingerile lui, în sărutările lui. Alexandru i-o luase
înainte, o câştigase pe privighetoare, i-o furase...Căzu. Era la pământ,
pieptul durându-l mai tare. O pierduse
şi el ştia asta. Orgoliul fu cauza certurilor şi a cuvintelor aruncate cu
venin. Şi stătu acolo, privind, şi mare-i fu uimirea când ea, mică şi fragilă
se desprinse din puternica strânsoare a lui, a corbului. Se desprinse
şi-l privi nici cu ură, nici cu dispreţ; orice sentiment era, nu se putea citi
pe chipul ei - dar dragoste nu era; poate încă nu pierduse complet, poate încă
nu căzuse atât de adânc, poate încă se putea ridica. Şi o făcu, o făcu mai
mândru decât păunul însuşi când penele lui multicolore răsar. Plecă din parc, plecă
....
... Şi-şi numără fiecare pas, era confuz,
Alexandru o sărută, însă-l respinse şi totuşi nu-l iubeşte pe Sebastian. O
iubea îndeajuns să-i întoarcă sentimentele? Privi drumul din faţa sa, era la
mare depărtare de parc şi cutreiera străzile întunecate şi pustii. Gândurile
lui zburau de la cearta lor la sărutul ei cu Alex. Măcar am avut curajul să
îmi arăt sentimentele ! îi răsună în
cap şi tresări, simţi din nou acel val de durere şi era confuz din nou, pentru
prima oară o dorea acum lângă el, să-l ţină în braţe, să-i spună: Totul va
fi bine, îţi promit.
...o
vedea lângă el.
Era doar o iluzie şi totuşi; părea aşa de
reală, privirea ei blândă, plină de bunătate,
zâmbetul ei fragil şi pur, în ochii cenuşii ca cerul unei zile mohorâte
de toamnă se vedea strălucirea dragostei ei pentru el. O atinse, nu dispăru. O
îmbrăţişă, îi rosti cuvinte dulci, pline de sinceritate, o privi în ochi şi
rosti puternic: Te iubesc, prostuţo ! Însă iluziile sunt pentru a te înşela pe
urmă a te lăsa pustiu, astfel Sebastian realiză că ţipă la un stâlp aprins ce
strălucea în întunericul de pe bulevard. Era însetat. Însetat de iubirea pură
şi oarbă a ei. Deşi promisiunea lor dispăru odată cu rostirea cuvintelor ei
reci ca sloiul de gheaţă : Te urăsc !
el încă dorea să respecte înţelegerea.
Evelyn alerga – alerga departe de
Alexandru. De ce oare îi spuse ca o iubeşte ? De ce a avut grijă de ea ? Acum
ea nu putea să mai dea ochii cu el .. nu îl iubea. Atunci când o sărută nu
simţi nimic mai mult decât o simplă atingere. Se opri. Văzu felinarele înconjurând-o
.. Nu putea distinge decât 2 culori :
negru şi galben. Banca unde Sebastian îi surâse prima oară era galbenă .. Dar
promisiunea lor fusese ştearsă – nu mai exista ! Ea şters-o când i-a spus că îl
urăşte, că o dezgustă. Sub influenţa unui impuls se întoarse ...
...
la locul primei lor întâlniri.
Se aşeză lângă el. De ce se afla
aici ? Ce căuta la banca lor ? Îşi ţinea capul în mâini. Plângea ?
Suferea ? Se uita la el şi îşi ţinea respiraţia. Nu vroia să fie observată, dar
chiar atunci el îşi ridică capul şi o privi.
Deşi era trecut de miezul nopţii
Sebastian se întoarse în parc într-o suflare, alergă tot drumul, parcă timpul
s-ar scurge precum cade o frunză din copac.
Se uită în jur, nu eram ţipenie de om, pustiu precum sufletul lui în
acest moment. Se aşeză pe bancă şi închise ochii. Simţea vântul fluturându-i
părul ciufulit. Simţi prezenţa ei lângă el. Deschise ochii şi-i privi
chipul, lacrimile poposeau pe obrazul ei ars de soare.
-
Eşti bine? întrebă Sebastian îndurerat când îi privi pe chip tristeţea.
- Ce te interesează ? răspunse Evelyn cu
răceală.
- Pentru că dacă privighetoarea e tristă
şi cântecele ei vor fi triste; iar eu nu mai vreau să fiu trist, răspunse
mândru de cuvintele măreţe
- De ce să fii trist când eu sunt un
nimic pentru tine ?
Rămase mut. Era prima oară când nu ştia
răspunsul potrivit, îi închisese gura, prima fată...prima pe care a iubit-o şi
încă o face. Înghiţi în sec şi spuse:
- Pentru tine cei din Africa sunt un
nimic, nu contează, însă când îi vezi suferind nu te doare inima?
- Mă doare, e adevărat. Dar ceea ce simt
faţă de ei e mila, iar eu nu am nevoie de mila ta.
- Tu simţi milă, eu simt o dragoste
neîmpărtăşită ; vreau să-i ţin aproape, să le spun că totul va fi bine şi că
voi fi acolo mereu, ca o umbră care-i va păzi, deşi ei mă vor alunga. Se ridică
de pe bancă, îi zâmbi cu subînţeles şi dădu să plece.
- Deci mă iubeşti ? întrebă ea cu
reţinere.
- Ar conta dacă ar fi adevărat? Oricum mă
urăşti, te dezgust şi niciodată nu pot să-ţi mai fac ceva, spuse calm.
- Răspunde-mi ! E adevărat ?
- Ce simt eu pentru tine e ca şi o frunză
mică şi verde, într-un final ea se desprinde din copac şi cade pe pământ, însă
tot sub umbra lui rămâne, tot sub protecţia sa..., îi răspunse, dar simţi că
nu-i complet apoi continuă: Da. Este adevărat.
- Şi să te cred ? Când ai adormit pe
umărul meu în noaptea balului, a doua zi m-ai ignorat complet; când mi-ai cerut
să fiu lângă tine, în următoare secundă am fost un nimic ... De ce te-aş mai
crede şi acum .. ? întrebă ea, încercând să fie fermă, să îşi ascundă lacrimile
şi toate sentimentele ce zăceau în inima ei de când îl întâlni.
- N-am nevoie să mă crezi pentru că eu
cred în ce simt !
- Dar eu nu pot să mai cred! Nu mai pot
avea încredere în tine!. Nu vreau să sufăr ... din nou. Se ridică şi dădu să
plece, dar continuă: Te voi crede cu o singură condiţie !
Sebastian făcu ochii mari şi cu mirare-n
voce : Aceea ar fi ... ?
- Îţi aminteşti prima noastră întâlnire?
A fost aici la aceasta bancă. Îţi aminteşti de promisiune? Ştii ce trebuie să
ai pentru ca eu să îţi cânt cu dragostea mea? Spune-mi răspunsul! Dacă îl vei
şti, voi fi a ta pe veci. Te voi iubi cum n-am iubit pe nimeni altcineva .. Dar
dacă nu, nu ai dreptul să spui că mă iubeşti ... Şi mă vei lăsa în pace, pe
veci.
Un mic zâmbet se aşternu în colţul gurii
şi-i spuse calculându-şi şi cântărindu-şi fiecare cuvânt: Tu mereu ai vrut pe
cineva care să te înţeleagă, pe cineva care să-ţi fie alături, deşi el e
departe; pe cineva care nu te va părăsi şi care va fi în spatele tău precum o
umbră. Vrei să fii fericită lângă cineva care nu e fals. Asta va trebui să-ţi
ofer pentru a-mi cânta.
- Adevărat. Am vrut şi încă vreau. Dar
trebuie să îmi mai oferi ceva pe lângă înţelegere, susţinere şi iubire,
continuă ea dezamăgită că Sebastian nu ştiu răspunsul.
Se uită întristat la ea şi continuă cu
privirea în pământ:
- Vrei să fiu al tău.
- Nu, răspunse cu fermitate. Lăsă să îi
scape o lacrimă. Doar una. Nu două, nu trei, nu mai multe - ca atunci când se
certaseră mai devreme. Doar o lacrimă .. stingheră, singură. Ceva ce
nu-ţi voi mai înapoia niciodată ... completă ea. Dar acum o poţi păstra; se
pare că nu mai am nevoie de ea. Se întoarse şi rosti un ultim cuvânt cu singura
fărâmă de putere pe care o mai avea înainte ca sufletul să i se sfâşie: Adio!
şi plecă - el nu ştiu răspunsul
Rămase singur şi mut, marcat pe bancă, în
frigul acelei seri de toamnă. Măcar încercase .... dar nu reuşi. Nu! Nu, nu. Nu
încercase destul; se ridică rapid de pe bancă şi alergă după ea, o văzu în
depărtare, o strigă; nu răspunse, o trase de mână şi o întoarse cu faţa spre el
şi-i şopti:
- Aş vrea să o păstrezi tu pentru
totdeauna şi o privi în ochii albaştri-cenuşii: "Ce frumoşi erau!" se
gândi. Si atunci o sărută. Nu fusese un sărut lung, ci unul scurt. O simplă
atingere. Buzele li se atinseră, şi simţi şocul dulceţei aceleia ameţitoare.
Sebastian îi simţi lacrima care coborî încet pe obraz, i-o şterse rapid şi-i
spuse iarăşi, privind-o în ochi:
- Promite-mi că nu vei mai plânge
niciodată din cauza mea, că nu vei mai suferi şi că-l vei găsi pe acela care-ţi
va merita dragostea, care o va preţui, eu doar n-am ştiut cum! apoi o desprinse
din strânsoare şi îi zâmbi dulce şi spontan. Plecă.
Fata rămăsese împietrită. El ştia
răspunsul.
Ai un stil impecabile de a scrie. Am vazut ca ai intrat pe blogusorul meu abandonat. Am mai scris acum vreo 2 postari. Poti sa intri, te rog si sa-mi spui ce parere ai? Mi-ar prine bine pareri! Multumesc mult!>:D< (^_^)
RăspundețiȘtergereSuntem două fete care lucrează la această poveste. Nu sunt capitole făcute cu rândul. Ne combinăm ideile şi iese ceea ce tocmai ai citit. Sper să nu te simţi jignită, doar că aş fi încântată să apreciezi munca amândurora. Şi nu vreau să o iei nici sub o formă de laudă din partea mea.
ȘtergereMulţumesc că ţi-ai făcut timp să treci pe aici, şi că ţi-ai pierdut timpul citind şi acest capitol.
Am doar un lucru de spus: Cand apare urmatorul capitol? :D
RăspundețiȘtergereNici noi nu ştim .. :))
ȘtergereOmfg, am o intrebare: aveti idee cat de dulce poate sa fie acel baiat? Ati facut din mine din nou o fangirl :o :x Oricum, foarte frumoasa poveste! Succes in continuare.
RăspundețiȘtergereAvem răspuns, e duulcee, dar păcat că nu există şi în realitate. :((
ȘtergereMulţumim, mulţumim. :)
Si am terminat si capitolul asta. Parca nu mai ajungeam la final! Pe la mijloc mi-am spus "Mh, eu i-am spus sa scrie capitole lungi, si uite ce patesc!". A fost atat de ironic la adresa mea, incat am inceput sa rad. Da, este un plus faptul ca sunt capitole lungi, din mai multe motive, dar nu stau sa le insir aici. Revenind la oile noastre... Mai stii, Lush, cand te-am rugat sa nu-l pui pe Alex intr-o relatie? Anumita n-ai facut cum am vrut eu, nu? Si trecand si peste acest aspect, am vazut si aici greseli de scriere si de tastare, semne de punctuatie mancate, etc. Au fost unele pasaje la care am ras "haotic", ca sa citesc rasul lui Alex (?), iar daca am pomenit de el, spun si ca am inceput sa incurc personajele, dar asta poate din neatentie. Povestea... nu mai zic nimic, probabil ai inceput sa intuiesti cand scrii capitolul cam ce voi avea de spus, asa ca am sa mai mentionez un lucru care-mi place, anume complexitatea povestii, redarea sa prin multe paragrafe descriptive, dar totusi care... nu ma surprind; pentru ca, pana la urma, e drama adolescentina.
RăspundețiȘtergereSunt constienta ca este un comentariu cu gust amar, si-mi pare rau. Consider ca mi-ati cam prins parerea si ca nu mai e nevoie sa comentez, asa ca nu o voi mai face de acum in colo, poate doar daca am lucruri bune de spus.
Succes la urmatoarele capitole.
Îl pusesem pe Alex în această relaţie înainte să îmi zici tu aia, deci .. pff ..
ȘtergereMulţumim pentru succesul urat :* !
E pur și simplu artă ceea ce ați scris voi aici!
RăspundețiȘtergereFelicitări!
Multumim :* !
Ștergere