Cântecul privighetorii- Capitolul 5. "Totul va fi bine, iţi promit."

 Capitolul 5. "Totul va fi bine, iţi promit."

Ea continuă să plângă ... Atunci simţi o mână ridicând-o şi spunându-i ferm: - Hai să mergem ! Îşi ridică privirea şi văzu doi ochi de-un albastru electric ... ca cerul curăţat de nori. – Alex ... rosti printre suspine. – Haide, spuse el domolindu-şi glasul. O ajută să se ridice şi se îndreptau către foişor. Ajunşi acolo, Alex se uită la ea, la lacrimile ce îi înceţoşau ochii făcându-i complet cenuşii. I le şterse gingaş, şi o luă în braţe:

- Prostuţo ...

Evelyn nici măcar nu tresări când îl simţi aproape de trupul ei. Fu surprinsă – atât - îi răspunse la îmbrăţişare cu răceala. Nu simţea nimic – absolut nimic faţă de când o luă Sebastian în braţe – nu o străbătea nicio senzaţie, inima nu-i bătea nebuneşte, genunchii nu i se înmuiau, nimic. Era o îmbrăţişare seacă.

Când se desprinseră din îmbrăţişare, Eve întrebă rece:

- Ce ai văzut, mai exact, din scena de mai devreme ?

- Nimic, jur ! Doar pe el, plecând. Dar nu mă interesează ..

- Şi pentru tine tot o distracţie trecătoare sunt ? Sau altceva ?

- Evelyna ..

- Nu îmi spune aşa ! ţipă ea.

- Îmi pare rău. Nu am ştiu ... Pot să întreb de ce ?

- Păi .. da poţi. Ai dreptul, completă Evelyna încercând să schiţeze un zâmbet. Părinţii mei au murit când erau mici. Tot ce-mi mai rămăsese era sora mea mai mare, dar a murit şi ea .. anul trecut. Ea mă alinta mereu spunându-mi Evelyna. Dar dacă îţi place, poţi să îmi spui aşa. Zâmbi. De data  asta cu adevărat.

Îl durea, îl durea tare pieptul. Sebastian se uită înainte şi vedea în ceaţă, felinarul strălucea în bătaia lunii şi-i pute distinge culorile; galben transparent, un portocaliu aprins şi mult alb învelit într-un roşu palid. Se ridică şi încercă să se gândească la Mihaela, încercă să o contacteze, dar durerea nu-l lăsă, nu-l lăsă să înainteze nici un pas, era paralizat. Degetele erau grele ca pietrele, picioarele erau lipite de pământul rece, iar inima-i lăcrima. Se întoarse, privi spre parc, spre intrare. “Să mă întorc?” se gândi îndurerat. Se întoarse, trecu pe lângă bancă, de această dată nu se opri, nu-şi plânse de milă, merse tot înainte şi nu se uită de mii de ori înapoi. „Încă puţin şi voi ajunge, iubirea mea!”  se gândi Sebastian şi imaginându-şi privirea ei confuză şi scena sărutului-fulger începu să zâmbească necontrolat, haotic, ca un nebun însetat de iubire.

Fata părea că se uită la Alexandru. Dar privirea-i trecea pe lângă el, prin el - nu-l vedea. Noapte îi înconjura. „Erau singuri, în pustiu.” gândi Evelyn. Copacii nu schiţau nicio mişcare. Stelele nu îşi făcură apariţia, luna lipsea. Băncile erau goale. Singura prezenţă pe care o simţea era cea a lui Sebastian – dar el plecase.

Băiatul se uită la ea cu dragoste. Se îndrăgostise de ea. Dar ea oare nu era îndrăgostită de Sebastian ? De acel vultur fără sentimente ? În ochii ei putea citi tristeţea. De ce oare îi aminti de familia ei ? Vroia să o vadă zâmbind, cum zâmbise mai devreme. Dacă îi spunea adevărul ? Dacă îi spunea ce se ascunde în inima lui ? Toate acele sentimente ce zac acolo timp de o săptămână. O admira ... o iubea ! Părul brunet, despletit, căzându-i pe umeri şi apoi pe spate, îi încadra faţa, acum palidă. Pomeţii păreau să prindă o nuanţă rozalie. Trupu-i era firav, secat de puteri.

- Evelyna .. – ea îşi ridică privirea – Te iubesc ! şi o sărută. Îşi unise buzele cu ale ei. Dar ea îl respinse ...

Şi o văzu Sebastian, o văzu acolo, în braţele lui, în atingerile lui, în sărutările lui. Alexandru i-o luase înainte, o câştigase pe privighetoare, i-o furase...Căzu. Era la pământ, pieptul durându-l  mai tare. O pierduse şi el ştia asta. Orgoliul fu cauza certurilor şi a cuvintelor aruncate cu venin. Şi stătu acolo, privind, şi mare-i fu uimirea când ea, mică şi fragilă se desprinse din puternica strânsoare a lui, a corbului. Se desprinse şi-l privi nici cu ură, nici cu dispreţ; orice sentiment era, nu se putea citi pe chipul ei - dar dragoste nu era; poate încă nu pierduse complet, poate încă nu căzuse atât de adânc, poate încă se putea ridica. Şi o făcu, o făcu mai mândru decât păunul însuşi când penele lui multicolore răsar. Plecă din parc, plecă ....

... Şi-şi numără fiecare pas, era confuz, Alexandru o sărută, însă-l respinse şi totuşi nu-l iubeşte pe Sebastian. O iubea îndeajuns să-i întoarcă sentimentele? Privi drumul din faţa sa, era la mare depărtare de parc şi cutreiera străzile întunecate şi pustii. Gândurile lui zburau de la cearta lor la sărutul ei cu Alex. Măcar am avut curajul să îmi arăt sentimentele !  îi răsună în cap şi tresări, simţi din nou acel val de durere şi era confuz din nou, pentru prima oară o dorea acum lângă el, să-l ţină în braţe, să-i spună: Totul va fi bine, îţi promit.

...o vedea lângă el.

Era doar o iluzie şi totuşi; părea aşa de reală, privirea ei blândă, plină de bunătate,  zâmbetul ei fragil şi pur, în ochii cenuşii ca cerul unei zile mohorâte de toamnă se vedea strălucirea dragostei ei pentru el. O atinse, nu dispăru. O îmbrăţişă, îi rosti cuvinte dulci, pline de sinceritate, o privi în ochi şi rosti puternic: Te iubesc, prostuţo ! Însă iluziile sunt pentru a te înşela pe urmă a te lăsa pustiu, astfel Sebastian realiză că ţipă la un stâlp aprins ce strălucea în întunericul de pe bulevard. Era însetat. Însetat de iubirea pură şi oarbă a ei. Deşi promisiunea lor dispăru odată cu rostirea cuvintelor ei reci ca sloiul de gheaţă : Te urăsc !  el încă dorea să respecte înţelegerea.

Evelyn alerga – alerga departe de Alexandru. De ce oare îi spuse ca o iubeşte ? De ce a avut grijă de ea ? Acum ea nu putea să mai dea ochii cu el .. nu îl iubea. Atunci când o sărută nu simţi nimic mai mult decât o simplă atingere. Se opri. Văzu felinarele înconjurând-o ..  Nu putea distinge decât 2 culori : negru şi galben. Banca unde Sebastian îi surâse prima oară era galbenă .. Dar promisiunea lor fusese ştearsă – nu mai exista ! Ea şters-o când i-a spus că îl urăşte, că o dezgustă. Sub influenţa unui impuls se întoarse ...

... la locul primei lor întâlniri.

Se aşeză lângă el. De ce se afla aici ? Ce căuta la banca lor ? Îşi ţinea capul în mâini. Plângea ? Suferea ? Se uita la el şi îşi ţinea respiraţia. Nu vroia să fie observată, dar chiar atunci el îşi ridică capul şi o privi.

Deşi era trecut de miezul nopţii Sebastian se întoarse în parc într-o suflare, alergă tot drumul, parcă timpul s-ar scurge precum cade o frunză din copac.  Se uită în jur, nu eram ţipenie de om, pustiu precum sufletul lui în acest moment. Se aşeză pe bancă şi închise ochii. Simţea vântul fluturându-i părul ciufulit. Simţi prezenţa ei lângă el. Deschise ochii şi-i privi chipul, lacrimile poposeau pe obrazul ei ars de soare.

 - Eşti bine? întrebă Sebastian îndurerat când îi privi pe chip tristeţea.

- Ce te interesează ? răspunse Evelyn cu răceală.

- Pentru că dacă privighetoarea e tristă şi cântecele ei vor fi triste; iar eu nu mai vreau să fiu trist, răspunse mândru de cuvintele măreţe

- De ce să fii trist când eu sunt un nimic pentru tine ?

Rămase mut. Era prima oară când nu ştia răspunsul potrivit, îi închisese gura, prima fată...prima pe care a iubit-o şi încă o face. Înghiţi în sec şi spuse:

- Pentru tine cei din Africa sunt un nimic, nu contează, însă când îi vezi suferind nu te doare inima?

- Mă doare, e adevărat. Dar ceea ce simt faţă de ei e mila, iar eu nu am nevoie de mila ta.

- Tu simţi milă, eu simt o dragoste neîmpărtăşită ; vreau să-i ţin aproape, să le spun că totul va fi bine şi că voi fi acolo mereu, ca o umbră care-i va păzi, deşi ei mă vor alunga. Se ridică de pe bancă, îi zâmbi cu subînţeles şi dădu să plece.

- Deci mă iubeşti ? întrebă ea cu reţinere.

- Ar conta dacă ar fi adevărat? Oricum mă urăşti, te dezgust şi niciodată nu pot să-ţi mai fac ceva, spuse calm.

- Răspunde-mi ! E adevărat ?

- Ce simt eu pentru tine e ca şi o frunză mică şi verde, într-un final ea se desprinde din copac şi cade pe pământ, însă tot sub umbra lui rămâne, tot sub protecţia sa..., îi răspunse, dar simţi că nu-i complet apoi continuă: Da. Este adevărat.

- Şi să te cred ? Când ai adormit pe umărul meu în noaptea balului, a doua zi m-ai ignorat complet; când mi-ai cerut să fiu lângă tine, în următoare secundă am fost un nimic ... De ce te-aş mai crede şi acum .. ? întrebă ea, încercând să fie fermă, să îşi ascundă lacrimile şi toate sentimentele ce zăceau în inima ei de când îl întâlni.

- N-am nevoie să mă crezi pentru că eu cred în ce simt !

- Dar eu nu pot să mai cred! Nu mai pot avea încredere în tine!. Nu vreau să sufăr ... din nou. Se ridică şi dădu să plece, dar continuă: Te voi crede cu o singură condiţie !

Sebastian făcu ochii mari şi cu mirare-n voce : Aceea ar fi ... ?

- Îţi aminteşti prima noastră întâlnire? A fost aici la aceasta bancă. Îţi aminteşti de promisiune? Ştii ce trebuie să ai pentru ca eu să îţi cânt cu dragostea mea? Spune-mi răspunsul! Dacă îl vei şti, voi fi a ta pe veci. Te voi iubi cum n-am iubit pe nimeni altcineva .. Dar dacă nu, nu ai dreptul să spui că mă iubeşti ... Şi mă vei lăsa în pace, pe veci.

Un mic zâmbet se aşternu în colţul gurii şi-i spuse calculându-şi şi cântărindu-şi fiecare cuvânt: Tu mereu ai vrut pe cineva care să te înţeleagă, pe cineva care să-ţi fie alături, deşi el e departe; pe cineva care nu te va părăsi şi care va fi în spatele tău precum o umbră. Vrei să fii fericită lângă cineva care nu e fals. Asta va trebui să-ţi ofer pentru a-mi cânta.

- Adevărat. Am vrut şi încă vreau. Dar trebuie să îmi mai oferi ceva pe lângă înţelegere, susţinere şi iubire, continuă ea dezamăgită că Sebastian nu ştiu răspunsul.

Se uită întristat la ea şi continuă cu privirea în pământ:

- Vrei să fiu al tău.

- Nu, răspunse cu fermitate. Lăsă să îi scape o lacrimă. Doar una. Nu două, nu trei, nu mai multe - ca atunci când se certaseră mai devreme. Doar o lacrimă .. stingheră, singură. Ceva ce nu-ţi voi mai înapoia niciodată ... completă ea. Dar acum o poţi păstra; se pare că nu mai am nevoie de ea. Se întoarse şi rosti un ultim cuvânt cu singura fărâmă de putere pe care o mai avea înainte ca sufletul să i se sfâşie: Adio! şi plecă - el nu ştiu răspunsul

Rămase singur şi mut, marcat pe bancă, în frigul acelei seri de toamnă. Măcar încercase .... dar nu reuşi. Nu! Nu, nu. Nu încercase destul; se ridică rapid de pe bancă şi alergă după ea, o văzu în depărtare, o strigă; nu răspunse, o trase de mână şi o întoarse cu faţa spre el şi-i şopti:

- Aş vrea să o păstrezi tu pentru totdeauna şi o privi în ochii albaştri-cenuşii: "Ce frumoşi erau!" se gândi. Si atunci o sărută. Nu fusese un sărut lung, ci unul scurt. O simplă atingere. Buzele li se atinseră, şi simţi şocul dulceţei aceleia ameţitoare. Sebastian îi simţi lacrima care coborî încet pe obraz, i-o şterse rapid şi-i spuse iarăşi, privind-o în ochi:

- Promite-mi că nu vei mai plânge niciodată din cauza mea, că nu vei mai suferi şi că-l vei găsi pe acela care-ţi va merita dragostea, care o va preţui, eu doar n-am ştiut cum! apoi o desprinse din strânsoare şi îi zâmbi dulce şi spontan. Plecă.

Fata rămăsese împietrită. El ştia răspunsul.

Cântecul privighetorii. Cap. 4 - Doi ochi albaştri.

Luaţi acest capitol ca şi cadoul nostru de Crăciun pentru voi. Sperăm ca Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului să vă aducă belşug, lumină, pace sufletească şi Moşu', ăla bătrân, să vă aducă muulte muulte muuuulte cadouri.

- Hai în parc ! exclamă Alex.

- Dacă vrei ... spuse, încercând să pară cât mai entuziasmată.

Ajunşi în parc, Eve văzu banca unde Sebastian îi promisese că va afla ce trebuie să aibă pentru ca ea să îi cânte cu dragostea ei.

- Pe cine ai vizitat în spital ? întrebă Eve uşor curioasă.

- Un amic a cărui încăpăţânare întrece orice limite, spuse el privind în altă parte şi încercând să evite subiectul.

- Numele ?

- Regele cuceritor, spuse zâmbind ironic.

- Ce ciudat ... Am vrut şi eu să vizitez o astfel de persoană azi, dar inima nu mi-a îngăduit să intru în salonul lui, aşa că doar am aflat cum se simte.  

- Am menţionat că e ursuz? Şi foarte insensibil... continuă de parcă Evelyn nici nu spuse ceva vreodată.

- La fel ca şi Sebastian .. spuse ea nerealizând că-i menţionase numele.

- Însă ... tot mi-e cel mai bun prieten; oftă adânc şi continuă: Nu ştiu de ce .... nu ştiu. Apoi se opri când în sfârşit auzi numele rostit de ea....

- De ce te-ai oprit ? Te ascultam ... 

Îşi drese glasul:

- Nimic....amm, îşi duse mâinile prin părul ciufulit, iar îngrijorarea i se citea pe faţă:

- Ce stele frumoase!, zâmbi năuc.

- E încă zi ! spuse ea începând să râdă.

- Aaa, serios?, zâmbi mai tare, începu să râdă, obrajii îi erau roşii ca racul.

- Te-ai uitat măcar la cer ? E cenuşiu ... nici nu-şi termină bine fraza şi începu să plângă. Era la fel ca atunci. Acelaşi cer. Albastru-cenuşiu. Era prima oară când plângea în faţa lui ... când o fată plângea în faţa lui .. rămăsese îngheţat.

 - Ăăămmm, ăăă, scuză-mă, eşti bine? şi încercă să o prindă de şolduri, să o ţină în braţe, orice, doar să ştie că-i va fi aproape.

- Ăăă, da ! Scuze, şi se desprinse repede din încercarea lui de a o îmbrăţişa. Trebuie să plec. Nu serios, chiar trebuie ! completă ea văzându-i faţa .. nu prea convinsă. Ne mai vedem, Alex ! Mersi pentru tot ! spuse şi fugi cât de repede putu acasă. Acolo se azvârli în patul moale, îşi trase pilota peste cap şi adormi profund, visându-l pe Sebastian alături de Mihaela. Era fericit. Era bine.

- Bună dimineaţa, se auzi dinspre uşa întredeschisă a salonului cu numărul 107. Capul micuţ şi alb se strecură înăuntru, cu zâmbetul pe buze.

- Neaţa , se auzi sec dinspre Sebastian.

- Astăzi, am două veşti rele, spuse asistenta zâmbind. Vrei să le auzi acum sau de la părinţii tăi? din nou zâmbetul fals care-l dezgustă.

- Spune, răspunse rece şi indiferent.

- Ai amigdalită şi va trebui să rămâi în spital, iar cealaltă veste…vizitele se vor limita la o zi pe săptămână, spitalul este în carantină, relată de pe o foaie albă, cu un clipboard agăţat, era roşu intens.

- Mulţumesc că mi-ai făcut ziua mai urâtă de cât se putea, i-a spus în timp ce-i etala zâmbetul acela fals. Zâmbi la rândul ei şi ieşi din camera, sigur se săturase şi ea de răsfăţatul de Sebastian. Totuşi, înăuntrul lui sigur se bucură că mai amână întâlnirea cu Mihaela. Se scufundă din nou în aşternuturile albe şi reci şi se gândi: Data viitoare când o voi vedea, când…, nu! Nu merge aşa!, îşi ciufuli părul nervos apoi se opri şi zâmbi malefic. Dinţii albi îi străluceau. O săptămână doar. Poate pentru bună purtare şi mai puţin, se gândi şi pe urmă se întinse în pat. Privirea şi-o îndreptă spre tavan, numărând câte muşte sunt.

… două zeci şi nouă de muşte astăzi, ultima zi de puşcărie.

Îşi luase la revedere de la spital şi acum Sebastian vroia sa fie singur, să meargă în singurul loc pe care-l ştie că nu va avea prea multă companie. Foişorul. Ajunse în parc, ezită, totuşi înaintă. Trecu pe lângă banca unde făcuse promisiunea aceea, o lacrimă îi traversă obrazul, o şterse instantaneu. Ajunse în foişor. Se aşeză în inima sa şi se uită la cer, ce frumos era, ce limpede şi curat, nu ca în aceea zi, cenuşiu şi trist….

Se auzi o voce familiară din spate, se întoarse şi o văzu acolo pe privighetoare.

Ce însemna o săptămâna fără Sebastian pentru Evelyn ? Chin .. durere ...  dor. Cel puţin aşa credea. Dar nu fu aşa. Alex o făcea mereu să zâmbească. „L-a uitat...” gândi ea într-una din zilele când Alexandru o conducea la şcoală.

De ce se apropiase aşa mult de ea ? Şi oare ce legătură avea el cu Sebastian ? Era doar curioasă, nu îi păsa cu adevărat. Ce însemna Sebastian pentru ea ? Un suflet închis cu o cheie de negăsit. Dar promisiunea făcută la bancă ? Nu mai însemna nimic. Nu a fost o promisiune scrisă, ştiută de amândoi ... ci doar de ea. El uitase promisiunea atunci când o făcuse. Nu avuse aceste gânduri decât în prima zi din acea săptămâna – Alex o ajută să şi le alunge, să le şteargă.

Nu îi mai păsa de Sebastian, cel puţin aşa credea.

Prinse curaj şi-şi îndreptă paşii spre foişor – i se făcu dor de acel loc unde încă mai domnea prezenţa surorii sale. Trecu idiferentă pe lângă bancă fără măcar să îşi amintească de promisiune.

Ajunsă la foişor, se blocă. Un nod i se sui în gât. Se apropie fermă de el, dar vocea o trădă:

– Sebastian, ce însemn eu pentru tine mai exact ? întrebă, cu vocea tremurându-i. O păpuşă a cărei sentimente le învârţi cum vrei, cineva pe care o placi sau doar cineva pe care o iubeşti din milă ? continuă ea mai fermă.

- Vrei să ştii ce însemni pentru mine ? O distracţie trecătoare, rosti Sebastian cuvintele cu atât venin ...

– Atunci vreau să trag cortina ! S-a terminat distracţia.

– Se termină când actorul principal îşi spune replicile ... Nu le-ai spus încă.

– Te urăsc ! Mă dezguşti ! Nu mai poţi sa-mi faci nimic, niciodată, nici dacă-mi spui că mă iubeşti !

– Nici dacă te iubesc, mă gândesc la tine non-stop şi te doresc ? Nici atunci ? 

- Nici atunci, rosti simţind cum lacrimile îşi fac loc. Le alungă şi încercă să îl respingă, să îl urască cum nu mai urî niciodată pe nimeni altcineva, dar sentimentele ei erau total opuse.

– Nu mă poţi urî ! Sunt totul pentru tine. 

– Ai fost. 

– Şi încă sunt !

– Ai vrea tu ! şi nu-şi mai putu stăpâni lacrimile.

Sebastian o privi îndurerat şi se gândi că uneori Mihaela plângea la fel. Inima i se sfâşia, aşa că spuse:

- Ai jucat oribil ... după plecă şi lăsă tăcerea în urma lui.

– Măcar am avut curajul să îmi arăt sentimentele ! ţipă ea în urma lui şi el tresări la auzul cuvintelor privighetorii lui, însă merse, înaintând, până ieşi din parc, apoi se lăsă pe vine şi-şi puse capul între mâini. Se gândi:

 

  „Ce e cu aceasta durere în piept ?”