marți, 24 septembrie 2013

Come back!

Mda, Lush e aici. Mă rog, parțial. Mi-am făcut alt blog pentru că celălalt nu mă mai reprezenta. Pe ăsta nou voi sta mai mult. Dacă îi voi schimba titlul sau altceva, voi fi oricum de găsit pentru că nu voi mai schimba link-ul. Vouă cum vă mai este viața? Cum e la școală, la liceu, la facultate?
Acest blog îl vom șterge în cateva săptămâni, îl vom face privat, mai exact, dar vom mai posta povestea. Când va fi terminată.
Lush vă pupă dulce rău de tot. La fel de dulce ca nutella :*.
Aa - și ăsta-i nou meu blog: Unde se termină visele.


sâmbătă, 27 iulie 2013

joi, 27 decembrie 2012

Cântecul privighetorii- Capitolul 5. "Totul va fi bine, iţi promit."


 Capitolul 5. "Totul va fi bine, iţi promit."

Ea continuă să plângă ... Atunci simţi o mână ridicând-o şi spunându-i ferm: - Hai să mergem ! Îşi ridică privirea şi văzu doi ochi de-un albastru electric ... ca cerul curăţat de nori. – Alex ... rosti printre suspine. – Haide, spuse el domolindu-şi glasul. O ajută să se ridice şi se îndreptau către foişor. Ajunşi acolo, Alex se uită la ea, la lacrimile ce îi înceţoşau ochii făcându-i complet cenuşii. I le şterse gingaş, şi o luă în braţe:
- Prostuţo ...
Evelyn nici măcar nu tresări când îl simţi aproape de trupul ei. Fu surprinsă – atât - îi răspunse la îmbrăţişare cu răceala. Nu simţea nimic – absolut nimic faţă de când o luă Sebastian în braţe – nu o străbătea nicio senzaţie, inima nu-i bătea nebuneşte, genunchii nu i se înmuiau, nimic. Era o îmbrăţişare seacă.
Când se desprinseră din îmbrăţişare, Eve întrebă rece:
- Ce ai văzut, mai exact, din scena de mai devreme ?
- Nimic, jur ! Doar pe el, plecând. Dar nu mă interesează ..
- Şi pentru tine tot o distracţie trecătoare sunt ? Sau altceva ?
- Evelyna ..
- Nu îmi spune aşa ! ţipă ea.
- Îmi pare rău. Nu am ştiu ... Pot să întreb de ce ?
- Păi .. da poţi. Ai dreptul, completă Evelyna încercând să schiţeze un zâmbet. Părinţii mei au murit când erau mici. Tot ce-mi mai rămăsese era sora mea mai mare, dar a murit şi ea .. anul trecut. Ea mă alinta mereu spunându-mi Evelyna. Dar dacă îţi place, poţi să îmi spui aşa. Zâmbi. De data  asta cu adevărat.
Îl durea, îl durea tare pieptul. Sebastian se uită înainte şi vedea în ceaţă, felinarul strălucea în bătaia lunii şi-i pute distinge culorile; galben transparent, un portocaliu aprins şi mult alb învelit într-un roşu palid. Se ridică şi încercă să se gândească la Mihaela, încercă să o contacteze, dar durerea nu-l lăsă, nu-l lăsă să înainteze nici un pas, era paralizat. Degetele erau grele ca pietrele, picioarele erau lipite de pământul rece, iar inima-i lăcrima. Se întoarse, privi spre parc, spre intrare. “Să mă întorc?” se gândi îndurerat. Se întoarse, trecu pe lângă bancă, de această dată nu se opri, nu-şi plânse de milă, merse tot înainte şi nu se uită de mii de ori înapoi. „Încă puţin şi voi ajunge, iubirea mea!  se gândi Sebastian şi imaginându-şi privirea ei confuză şi scena sărutului-fulger începu să zâmbească necontrolat, haotic, ca un nebun însetat de iubire.
Fata părea că se uită la Alexandru. Dar privirea-i trecea pe lângă el, prin el - nu-l vedea. Noapte îi înconjura. „Erau singuri, în pustiu.” gândi Evelyn. Copacii nu schiţau nicio mişcare. Stelele nu îşi făcură apariţia, luna lipsea. Băncile erau goale. Singura prezenţă pe care o simţea era cea a lui Sebastian – dar el plecase.
Băiatul se uită la ea cu dragoste. Se îndrăgostise de ea. Dar ea oare nu era îndrăgostită de Sebastian ? De acel vultur fără sentimente ? În ochii ei putea citi tristeţea. De ce oare îi aminti de familia ei ? Vroia să o vadă zâmbind, cum zâmbise mai devreme. Dacă îi spunea adevărul ? Dacă îi spunea ce se ascunde în inima lui ? Toate acele sentimente ce zac acolo timp de o săptămână. O admira ... o iubea ! Părul brunet, despletit, căzându-i pe umeri şi apoi pe spate, îi încadra faţa, acum palidă. Pomeţii păreau să prindă o nuanţă rozalie. Trupu-i era firav, secat de puteri.
- Evelyna .. – ea îşi ridică privirea – Te iubesc ! şi o sărută. Îşi unise buzele cu ale ei. Dar ea îl respinse ...
Şi o văzu Sebastian, o văzu acolo, în braţele lui, în atingerile lui, în sărutările lui. Alexandru i-o luase înainte, o câştigase pe privighetoare, i-o furase...Căzu. Era la pământ, pieptul durându-l  mai tare. O pierduse şi el ştia asta. Orgoliul fu cauza certurilor şi a cuvintelor aruncate cu venin. Şi stătu acolo, privind, şi mare-i fu uimirea când ea, mică şi fragilă se desprinse din puternica strânsoare a lui, a corbului. Se desprinse şi-l privi nici cu ură, nici cu dispreţ; orice sentiment era, nu se putea citi pe chipul ei - dar dragoste nu era; poate încă nu pierduse complet, poate încă nu căzuse atât de adânc, poate încă se putea ridica. Şi o făcu, o făcu mai mândru decât păunul însuşi când penele lui multicolore răsar. Plecă din parc, plecă ....
... Şi-şi numără fiecare pas, era confuz, Alexandru o sărută, însă-l respinse şi totuşi nu-l iubeşte pe Sebastian. O iubea îndeajuns să-i întoarcă sentimentele? Privi drumul din faţa sa, era la mare depărtare de parc şi cutreiera străzile întunecate şi pustii. Gândurile lui zburau de la cearta lor la sărutul ei cu Alex. Măcar am avut curajul să îmi arăt sentimentele !  îi răsună în cap şi tresări, simţi din nou acel val de durere şi era confuz din nou, pentru prima oară o dorea acum lângă el, să-l ţină în braţe, să-i spună: Totul va fi bine, îţi promit.
...o vedea lângă el.
Era doar o iluzie şi totuşi; părea aşa de reală, privirea ei blândă, plină de bunătate,  zâmbetul ei fragil şi pur, în ochii cenuşii ca cerul unei zile mohorâte de toamnă se vedea strălucirea dragostei ei pentru el. O atinse, nu dispăru. O îmbrăţişă, îi rosti cuvinte dulci, pline de sinceritate, o privi în ochi şi rosti puternic: Te iubesc, prostuţo ! Însă iluziile sunt pentru a te înşela pe urmă a te lăsa pustiu, astfel Sebastian realiză că ţipă la un stâlp aprins ce strălucea în întunericul de pe bulevard. Era însetat. Însetat de iubirea pură şi oarbă a ei. Deşi promisiunea lor dispăru odată cu rostirea cuvintelor ei reci ca sloiul de gheaţă : Te urăsc !  el încă dorea să respecte înţelegerea.
Evelyn alerga – alerga departe de Alexandru. De ce oare îi spuse ca o iubeşte ? De ce a avut grijă de ea ? Acum ea nu putea să mai dea ochii cu el .. nu îl iubea. Atunci când o sărută nu simţi nimic mai mult decât o simplă atingere. Se opri. Văzu felinarele înconjurând-o ..  Nu putea distinge decât 2 culori : negru şi galben. Banca unde Sebastian îi surâse prima oară era galbenă .. Dar promisiunea lor fusese ştearsă – nu mai exista ! Ea şters-o când i-a spus că îl urăşte, că o dezgustă. Sub influenţa unui impuls se întoarse ...
... la locul primei lor întâlniri.
Se aşeză lângă el. De ce se afla aici ? Ce căuta la banca lor ? Îşi ţinea capul în mâini. Plângea ? Suferea ? Se uita la el şi îşi ţinea respiraţia. Nu vroia să fie observată, dar chiar atunci el îşi ridică capul şi o privi.
Deşi era trecut de miezul nopţii Sebastian se întoarse în parc într-o suflare, alergă tot drumul, parcă timpul s-ar scurge precum cade o frunză din copac.  Se uită în jur, nu eram ţipenie de om, pustiu precum sufletul lui în acest moment. Se aşeză pe bancă şi închise ochii. Simţea vântul fluturându-i părul ciufulit. Simţi prezenţa ei lângă el. Deschise ochii şi-i privi chipul, lacrimile poposeau pe obrazul ei ars de soare.
 - Eşti bine? întrebă Sebastian îndurerat când îi privi pe chip tristeţea.
- Ce te interesează ? răspunse Evelyn cu răceală.
- Pentru că dacă privighetoarea e tristă şi cântecele ei vor fi triste; iar eu nu mai vreau să fiu trist, răspunse mândru de cuvintele măreţe
- De ce să fii trist când eu sunt un nimic pentru tine ?
Rămase mut. Era prima oară când nu ştia răspunsul potrivit, îi închisese gura, prima fată...prima pe care a iubit-o şi încă o face. Înghiţi în sec şi spuse:
- Pentru tine cei din Africa sunt un nimic, nu contează, însă când îi vezi suferind nu te doare inima?
- Mă doare, e adevărat. Dar ceea ce simt faţă de ei e mila, iar eu nu am nevoie de mila ta.
- Tu simţi milă, eu simt o dragoste neîmpărtăşită ; vreau să-i ţin aproape, să le spun că totul va fi bine şi că voi fi acolo mereu, ca o umbră care-i va păzi, deşi ei mă vor alunga. Se ridică de pe bancă, îi zâmbi cu subînţeles şi dădu să plece.
- Deci mă iubeşti ? întrebă ea cu reţinere.
- Ar conta dacă ar fi adevărat? Oricum mă urăşti, te dezgust şi niciodată nu pot să-ţi mai fac ceva, spuse calm.
- Răspunde-mi ! E adevărat ?
- Ce simt eu pentru tine e ca şi o frunză mică şi verde, într-un final ea se desprinde din copac şi cade pe pământ, însă tot sub umbra lui rămâne, tot sub protecţia sa..., îi răspunse, dar simţi că nu-i complet apoi continuă: Da. Este adevărat.
- Şi să te cred ? Când ai adormit pe umărul meu în noaptea balului, a doua zi m-ai ignorat complet; când mi-ai cerut să fiu lângă tine, în următoare secundă am fost un nimic ... De ce te-aş mai crede şi acum .. ? întrebă ea, încercând să fie fermă, să îşi ascundă lacrimile şi toate sentimentele ce zăceau în inima ei de când îl întâlni.
- N-am nevoie să mă crezi pentru că eu cred în ce simt !
- Dar eu nu pot să mai cred! Nu mai pot avea încredere în tine!. Nu vreau să sufăr ... din nou. Se ridică şi dădu să plece, dar continuă: Te voi crede cu o singură condiţie !
Sebastian făcu ochii mari şi cu mirare-n voce : Aceea ar fi ... ?
- Îţi aminteşti prima noastră întâlnire? A fost aici la aceasta bancă. Îţi aminteşti de promisiune? Ştii ce trebuie să ai pentru ca eu să îţi cânt cu dragostea mea? Spune-mi răspunsul! Dacă îl vei şti, voi fi a ta pe veci. Te voi iubi cum n-am iubit pe nimeni altcineva .. Dar dacă nu, nu ai dreptul să spui că mă iubeşti ... Şi mă vei lăsa în pace, pe veci.
Un mic zâmbet se aşternu în colţul gurii şi-i spuse calculându-şi şi cântărindu-şi fiecare cuvânt: Tu mereu ai vrut pe cineva care să te înţeleagă, pe cineva care să-ţi fie alături, deşi el e departe; pe cineva care nu te va părăsi şi care va fi în spatele tău precum o umbră. Vrei să fii fericită lângă cineva care nu e fals. Asta va trebui să-ţi ofer pentru a-mi cânta.
- Adevărat. Am vrut şi încă vreau. Dar trebuie să îmi mai oferi ceva pe lângă înţelegere, susţinere şi iubire, continuă ea dezamăgită că Sebastian nu ştiu răspunsul.
Se uită întristat la ea şi continuă cu privirea în pământ:
- Vrei să fiu al tău.
- Nu, răspunse cu fermitate. Lăsă să îi scape o lacrimă. Doar una. Nu două, nu trei, nu mai multe - ca atunci când se certaseră mai devreme. Doar o lacrimă .. stingheră, singură. Ceva ce nu-ţi voi mai înapoia niciodată ... completă ea. Dar acum o poţi păstra; se pare că nu mai am nevoie de ea. Se întoarse şi rosti un ultim cuvânt cu singura fărâmă de putere pe care o mai avea înainte ca sufletul să i se sfâşie: Adio! şi plecă - el nu ştiu răspunsul
Rămase singur şi mut, marcat pe bancă, în frigul acelei seri de toamnă. Măcar încercase .... dar nu reuşi. Nu! Nu, nu. Nu încercase destul; se ridică rapid de pe bancă şi alergă după ea, o văzu în depărtare, o strigă; nu răspunse, o trase de mână şi o întoarse cu faţa spre el şi-i şopti:
- Aş vrea să o păstrezi tu pentru totdeauna şi o privi în ochii albaştri-cenuşii: "Ce frumoşi erau!" se gândi. Si atunci o sărută. Nu fusese un sărut lung, ci unul scurt. O simplă atingere. Buzele li se atinseră, şi simţi şocul dulceţei aceleia ameţitoare. Sebastian îi simţi lacrima care coborî încet pe obraz, i-o şterse rapid şi-i spuse iarăşi, privind-o în ochi:
- Promite-mi că nu vei mai plânge niciodată din cauza mea, că nu vei mai suferi şi că-l vei găsi pe acela care-ţi va merita dragostea, care o va preţui, eu doar n-am ştiut cum! apoi o desprinse din strânsoare şi îi zâmbi dulce şi spontan. Plecă.
Fata rămăsese împietrită. El ştia răspunsul.

luni, 24 decembrie 2012

Cântecul privighetorii. Cap. 4 - Doi ochi albaştri.

Luaţi acest capitol ca şi cadoul nostru de Crăciun pentru voi. Sperăm ca Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului să vă aducă belşug, lumină, pace sufletească şi Moşu', ăla bătrân, să vă aducă muulte muulte muuuulte cadouri.

- Hai în parc ! exclamă Alex.
- Dacă vrei ... spuse, încercând să pară cât mai entuziasmată.
Ajunşi în parc, Eve văzu banca unde Sebastian îi promisese că va afla ce trebuie să aibă pentru ca ea să îi cânte cu dragostea ei.
- Pe cine ai vizitat în spital ? întrebă Eve uşor curioasă.
- Un amic a cărui încăpăţânare întrece orice limite, spuse el privind în altă parte şi încercând să evite subiectul.
- Numele ?
- Regele cuceritor, spuse zâmbind ironic.
- Ce ciudat ... Am vrut şi eu să vizitez o astfel de persoană azi, dar inima nu mi-a îngăduit să intru în salonul lui, aşa că doar am aflat cum se simte.  
- Am menţionat că e ursuz? Şi foarte insensibil... continuă de parcă Evelyn nici nu spuse ceva vreodată.
- La fel ca şi Sebastian .. spuse ea nerealizând că-i menţionase numele.
- Însă ... tot mi-e cel mai bun prieten; oftă adânc şi continuă: Nu ştiu de ce .... nu ştiu. Apoi se opri când în sfârşit auzi numele rostit de ea....
- De ce te-ai oprit ? Te ascultam ... 
Îşi drese glasul:
- Nimic....amm, îşi duse mâinile prin părul ciufulit, iar îngrijorarea i se citea pe faţă:
- Ce stele frumoase!, zâmbi năuc.
- E încă zi ! spuse ea începând să râdă.
- Aaa, serios?, zâmbi mai tare, începu să râdă, obrajii îi erau roşii ca racul.
- Te-ai uitat măcar la cer ? E cenuşiu ... nici nu-şi termină bine fraza şi începu să plângă. Era la fel ca atunci. Acelaşi cer. Albastru-cenuşiu. Era prima oară când plângea în faţa lui ... când o fată plângea în faţa lui .. rămăsese îngheţat.
 - Ăăămmm, ăăă, scuză-mă, eşti bine? şi încercă să o prindă de şolduri, să o ţină în braţe, orice, doar să ştie că-i va fi aproape.
- Ăăă, da ! Scuze, şi se desprinse repede din încercarea lui de a o îmbrăţişa. Trebuie să plec. Nu serios, chiar trebuie ! completă ea văzându-i faţa .. nu prea convinsă. Ne mai vedem, Alex ! Mersi pentru tot ! spuse şi fugi cât de repede putu acasă. Acolo se azvârli în patul moale, îşi trase pilota peste cap şi adormi profund, visându-l pe Sebastian alături de Mihaela. Era fericit. Era bine.


- Bună dimineaţa, se auzi dinspre uşa întredeschisă a salonului cu numărul 107. Capul micuţ şi alb se strecură înăuntru, cu zâmbetul pe buze.
- Neaţa , se auzi sec dinspre Sebastian.
- Astăzi, am două veşti rele, spuse asistenta zâmbind. Vrei să le auzi acum sau de la părinţii tăi? din nou zâmbetul fals care-l dezgustă.
- Spune, răspunse rece şi indiferent.
- Ai amigdalită şi va trebui să rămâi în spital, iar cealaltă veste…vizitele se vor limita la o zi pe săptămână, spitalul este în carantină, relată de pe o foaie albă, cu un clipboard agăţat, era roşu intens.
- Mulţumesc că mi-ai făcut ziua mai urâtă de cât se putea, i-a spus în timp ce-i etala zâmbetul acela fals. Zâmbi la rândul ei şi ieşi din camera, sigur se săturase şi ea de răsfăţatul de Sebastian. Totuşi, înăuntrul lui sigur se bucură că mai amână întâlnirea cu Mihaela. Se scufundă din nou în aşternuturile albe şi reci şi se gândi: Data viitoare când o voi vedea, când…, nu! Nu merge aşa!, îşi ciufuli părul nervos apoi se opri şi zâmbi malefic. Dinţii albi îi străluceau. O săptămână doar. Poate pentru bună purtare şi mai puţin, se gândi şi pe urmă se întinse în pat. Privirea şi-o îndreptă spre tavan, numărând câte muşte sunt.
… două zeci şi nouă de muşte astăzi, ultima zi de puşcărie.
Îşi luase la revedere de la spital şi acum Sebastian vroia sa fie singur, să meargă în singurul loc pe care-l ştie că nu va avea prea multă companie. Foişorul. Ajunse în parc, ezită, totuşi înaintă. Trecu pe lângă banca unde făcuse promisiunea aceea, o lacrimă îi traversă obrazul, o şterse instantaneu. Ajunse în foişor. Se aşeză în inima sa şi se uită la cer, ce frumos era, ce limpede şi curat, nu ca în aceea zi, cenuşiu şi trist….
Se auzi o voce familiară din spate, se întoarse şi o văzu acolo pe privighetoare.

Ce însemna o săptămâna fără Sebastian pentru Evelyn ? Chin .. durere ...  dor. Cel puţin aşa credea. Dar nu fu aşa. Alex o făcea mereu să zâmbească. „L-a uitat...” gândi ea într-una din zilele când Alexandru o conducea la şcoală.
De ce se apropiase aşa mult de ea ? Şi oare ce legătură avea el cu Sebastian ? Era doar curioasă, nu îi păsa cu adevărat. Ce însemna Sebastian pentru ea ? Un suflet închis cu o cheie de negăsit. Dar promisiunea făcută la bancă ? Nu mai însemna nimic. Nu a fost o promisiune scrisă, ştiută de amândoi ... ci doar de ea. El uitase promisiunea atunci când o făcuse. Nu avuse aceste gânduri decât în prima zi din acea săptămâna – Alex o ajută să şi le alunge, să le şteargă.
Nu îi mai păsa de Sebastian, cel puţin aşa credea.
Prinse curaj şi-şi îndreptă paşii spre foişor – i se făcu dor de acel loc unde încă mai domnea prezenţa surorii sale. Trecu idiferentă pe lângă bancă fără măcar să îşi amintească de promisiune.
Ajunsă la foişor, se blocă. Un nod i se sui în gât. Se apropie fermă de el, dar vocea o trădă:
– Sebastian, ce însemn eu pentru tine mai exact ? întrebă, cu vocea tremurându-i. O păpuşă a cărei sentimente le învârţi cum vrei, cineva pe care o placi sau doar cineva pe care o iubeşti din milă ? continuă ea mai fermă.
- Vrei să ştii ce însemni pentru mine ? O distracţie trecătoare, rosti Sebastian cuvintele cu atât venin ...
– Atunci vreau să trag cortina ! S-a terminat distracţia.
– Se termină când actorul principal îşi spune replicile ... Nu le-ai spus încă.
– Te urăsc ! Mă dezguşti ! Nu mai poţi sa-mi faci nimic, niciodată, nici dacă-mi spui că mă iubeşti !
– Nici dacă te iubesc, mă gândesc la tine non-stop şi te doresc ? Nici atunci ? 
- Nici atunci, rosti simţind cum lacrimile îşi fac loc. Le alungă şi încercă să îl respingă, să îl urască cum nu mai urî niciodată pe nimeni altcineva, dar sentimentele ei erau total opuse.
– Nu mă poţi urî ! Sunt totul pentru tine. 
– Ai fost. 
– Şi încă sunt !
– Ai vrea tu ! şi nu-şi mai putu stăpâni lacrimile.
Sebastian o privi îndurerat şi se gândi că uneori Mihaela plângea la fel. Inima i se sfâşia, aşa că spuse:
- Ai jucat oribil ... după plecă şi lăsă tăcerea în urma lui.
– Măcar am avut curajul să îmi arăt sentimentele ! ţipă ea în urma lui şi el tresări la auzul cuvintelor privighetorii lui, însă merse, înaintând, până ieşi din parc, apoi se lăsă pe vine şi-şi puse capul între mâini. Se gândi:
  „Ce e cu aceasta durere în piept ?”

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Cântecul privighetorii 3



Capitolul 3 - Prietenie sau dragoste ? Orice e posbil.

           - Bolnav?, se miră Mihaela în timp ce Sebastian îi numără paşii Evelynei. Chipul iubitei speriate se făcu alb şi grăbită, îi puse mâna pe frunte, ardea, rămase mută. 
           Se agită şi nu ştia ce să facă, însă el era total absent, se uită în gol, în locul în care stătuse ea, în care o îmbrăţişă…îşi scutură capul şi-i spuse Mihaelei: 
            - Hai acasă, e târziu.
- D-dar eşti…adică, arzi! ripostă în timp ce Sebastian o luă de mână.
- Voi fi bine, mâine. Acum, vreau doar să dorm! se răsti, prima oară când ţipă la ea.
- B-bine, spuse încet şi îl urmă.
La primul pas făcut Sebastian se prăbuşi şi tuşi puternic. Mihaela miji ochii şi o lacrimă îi căzu pe obraz. Scoase mobilul şi se uită la el, spuse încet: Îmi pare rău. El se uită la ea şi o rugă din priviri, o rugă…., dar apoi el auzi doar:
- Alo? 112? şi după închise ochii.       
   
           El  nu se afla în braţele ei, nu ea îşi plimba degetele prin părul lui, nu ei i se spuneau cuvintele „Te iubesc !”. nu era al ei – era al alteia. Încă simţea furnicături acolo unde pielea ei îi atinse corpul arzând. Oare va fi bine ? Oare Mihaela va avea grijă de el ? Oare .. oare ea chiar era un nimic pentru el ? Îi spusese să fie lângă el şi după o trată ca pe un nimeni. Trebuia să îl uite, să îşi şteargă sentimentele pentru el. Pur şi simplu nu erau meniţi să fie împreună. Pentru el era doar un joc. Cortina se trage, luminile se aprind - sentimentele ei nu erau scena lui !
A doua zi veni mai repede decât crezu Evelyn. Merse la şcoală. Expresia ei îi trăda îngrijorarea pentru Sebastian. În drum spre dulapul ei, o zări pe Mihaela. Era absenta, ochii îi erau înceţoşaţi, trupul părea că i se va frânge la cea mai mică atingere. Atunci întrebarea îi  alunecă involuntar pe buze:
- Oare Sebastian e bine ?
Nu mai stătu pe loc nici măcar o secundă: îşi luă ghiozdanul si fugi către spital. Ce înspăimântătoare părea clădirea când ştia ca Sebastian se află acolo, probabil într-o stare nu prea bună. Intră hotărâtă să se ducă direct la salonul lui – doar pentru a vedea dacă e în regulă – dar se opri imediat ce intră în spital. Un băiat înalt, brunet, îi atrase atenţia – „Nu e Sebastian ?”. Nu .. El are obiceiul de a sta cu trupul uşor înclinat, iar mersul lui e puţin legănat. În schimb, acesta stătea drept, iar când porni spre un salon merse hotărât. O asistentă o văzu stând pur şi simplu în mijlocul holului – cam avea acest obicei – şi o întrebă:
- Mă scuzi, domnişoară. Cauţi pe cineva ?
- Hmm, da, spuse luându-şi ochii de la brunet. Un băiat. Sebastian Vaugh. De fapt nu vreau să merg în salon. Aş vrea, dacă se poate, să îmi spuneţi cum se simte.
- Aa. A fost internat aseară. E doar o mică răceala. Mâine va fi externat, dacă nu dă semne de febră.
- Ce bine .. Mulţumesc mult ! încheie fata şi ieşi.

Sebastian ajunse la spital, locul cel mai urât de el. Mihaela îl târâse acolo, putu fi Evelyn…putu fi ea cea care-l veghease aseară şi cea care îi spuse: Totul va fi în regulă, iubitule.
Ura locul acesta, era prea mult alb, prea multă falsitate. Nu putea să se gândească decât la faptul că mâine va pleca din acest coşmar, va fi din nou în camera obscură, din nou cu aparatul în mână...
….*cioc cioc* se auzi puternic în uşă. Sebastian dă să răspundă, însă cel care bătuse întră direct.
            - Te simţi bine?  întrebă acesta cu o voce oarecare îngrijorată.
            - Nu ai antrenament? râse isteric Sebastian.
            - Mai bine nu păream aşa sentimental, nu? râse şi acesta, dar mai zgomotos.
            - Alex, mersi c-ai venit…. începu el.
            - Ohh, şi mersi pentru că eşti singurul din viaţa mea, te iubesc!, continua Alex cu o voce falsă apoi spuse: Te rog, doar n-ai să-mi dedici dragostea, aşa-i?
            - Prea sentimental?,â întrebă în cele din urmă Sebastian.
            Un moment de tăcere şi Alex începu:
            - Mihaela nu e prea bine, am auzit şi de faza din parc … şi cum aproape ai murit în faţa ei.
            - Eram doar obosit, a exagerat, ripostă acesta.
            - Nu te preface. A suferit mult. Când ai să ieşi din iadul acesta, du-te la ea şi rezolva problema, doar o iubeşti, ce naiba!
            - Nu e aşa! Nici nu ştiu ce simt pentru ea. Nu pot să cred că zic asta, dar vreau să rămân aici.
            - Seba… începu Alex îngrijorat.
            - Vreau să fiu singur…. spuse Sebastian
            - Gândeşte-te le asta, apoi plecă şi lăsă o linişte profundă în încăpere. 

Evelyn ocupă un loc pe o bancă din curtea spitalului. Se uita la ceasul uriaş ataşat de clădire. Arăta 17:17 – ora la care se întâlni prima oara cu Sebastian. Ştia asta pentru că exact atunci îşi aruncă privirea la telefon, atunci când el o întrebă absent dacă locul de lângă ea e ocupat. Se uita pur şi simplu în gol. Nu se gândea la nimic şi totuşi parcă gândul ei vroia să se îndrepte către Sebastian, dar şi-l alunga de fiecare dată. Trebuia să îl respingă cu întreaga intensitate a sentimentelor ei.
– Locul e ocupat ? întrebă el absent. La auzul acelei voci groase, Evelyn tresări; întoarse capul şi îl văzu pe băiatul cu parul brunet pe care îl zări mai devreme în incinta spitalului.
– Nu, nu e ocupat, rosti ea cu o dezamăgire care se putea citi în vocea ei.
– Eşti bine ? întrebă el observându-i ochii albaştrii cenuşii – „Ce culoare neobişnuită a ochilor !” spuse doar pentru sine.
– S-ar fi putu şi mai bine ... -  chiar mi-aş fi dorit să fi fost mai bine.
– Alexandru, spuse el schimbând imediat subiectul – nu vroia să o vadă tristă.
– Hă ?
– Numele meu.
– Aaa. Eu sunt Evelyn. Încântată, spuse ea zâmbind. 

Ce zâmbet frumos avea privighetoarea lui  ! Dar nu îi zâmbea lui, ci prietenului său cel mai bun ...

            Mihaela. Ce însemna ea pentru Sebastian? Era o relaţie din milă sau chiar simţea ceva pentru fata cu părul blond, ondulat, ochii albaştri, veseli, zâmbetul cald, familiar.  Dragostea, ce grea e!, se gândi Sebastian şi oftă profund. Se ridică în capul oaselor şi se uită pe geamul de lângă patul său extrem de alb. Deja se întunecă şi-şi aminti cum o cunoscuse pe Mihaela, cum ea se îndrăgosti de el şi-i spuse asta, iar el…el ce simţea? Nu ştiu.
“Te plac foarte mult, Sebatian!”
“Vrei să încercăm?“,  dar cu ce ocazie? Cu ce rost? Chiar pentru că o iubea sau era ceva nou şi trebuia încercat? Cum îţi dai seama de sentimentele tale?
Sebastian îşi puse capul între mâini şi ţipă înăuntrul său cât de tare putu, apoi spuse: 
- E doar milă!, dar glasul îi tremură…

marți, 18 septembrie 2012

Cântecul privighetorii 2


Capitolul 2 - Prima fărâmă de orgoliu

La fel ca şi băiatul, fata îşi îndreptă paşii spre locul unde sentimentele ei prindeau formă. Atunci îşi ridică privirea şi văzu cum se înalţă falnic printre copaci foişorul făcut din mahon. Lacrimi îi apărură în ochi, însă le şterse repede cu mâneca hanoracului – nu putea plânge. Deodata simţi cum picăturile de ploaie se aştern în părul ei şaten, atunci fata se adăposti în foişor. Deşi iubea să stea în ploaie la fel de mult cum îşi iubea sora, nu putea nici măcar să se uite cum norii îşi spun amarul pentru că se simţea şi mai deprimată cu fiecare picătură de ploaie ce se loveşte de pământ. Scoase din rucsacul roşu un pix negru şi clipboar-ul cu foi şi scrise cu iniţiale pe spate – Eve, după care începu să schiţeze o pânză de paianjen. Era pânza ce îi acoperea sentimentele. Era groasă şi neagră – mai neagră decât cărbunele – şi se întindea peste tot în inima ei, însă exista un loc în care păianjenul nu a putut să îşi ţeasă pânza. Acolo schiţă o lăcrămioară ... floarea preferată a surorii ei. Se simţea neînţeleasă ... Atunci lacrimile îi acoperiră obrajii şi curgeau mai departe pe foaia plină cu shiţele sufletului fetei. Pixul căzu pe masă, iar foaia fu luata de vânt. Evelyn îşi aminti de serile târzii petrecute cu Layla, sora ei, în foişor; cum îi cânta în timp ce ea desena sau cum îi mângâia părul spunându-i că totul va fi bine ... îi era atât de dor de ea! Cuprinsă de aceste gânduri lăsă somnul şi visele să pună stăpânire pe ea.
Sebastian se trezi din cauza zgomotului prezent în sala de sport…aşa este, astă-seară e balul, de aceea Mihaela era aşa agitată toată ziua. Ei bine, se gândi că nimeni n-o să-i simtă lipsa, aşa că-şi luă prietenul cel mai bun, aparatul, şi plecă în parc. Prin cap îi trecu foişorul, singurul loc de acolo care-l emoţionează. Ajungând acolo o văzu pe ea, dormind, şi…zâmbi. Se aşeză lângă ea, îi examină chipul, părul ciufulit îi acoperea obrazul rozaliu, buzele uscate şi moi, nasul firav, genele mai lungi decât cele cu mascara şi tenul măsliniu, “ce frumoasă e! “, se gândi. Scoase aparatul vechi şi-i făcu o poză. Se uită la ea mult timp, însă îi era frică că va pleca aşa că-şi rezemă capul pe umărul ei, ce cald şi primitor era. Închise ochii şi îşi dorea ca asta să nu fie un vis.
Evelyn se trezi şi atunci îl văzu lângă ea – dormea profund. Părul brunet, uşor ciufulit şi ud, îi venea în ochi, iar capul îi era sprijinit pe umărul fetei. Era aproape miezul nopţii şi printre norii de plumb se zărea luna. Evelyn se ridică, îşi luă rucsacul de jos. scoase din el o patură şi îl înveli pe Sebastian, dupa care plecă. Ar fi vrut să îl trezească, însă dormea prea liniştit şi nu vroia sa îi deranjeze somnul – ştia ca va fi bine.

Toată şcoala era încercuită de agitaţia de după bal: poze, filmări, absenţa celui mai popular băiat din şcoală. Evelynei nu-i păsa. Îşi îndrepta paşii spre dulapul ei când îl văzu.
Îi destingea fiecare trăsătură ca şi cum l-ar fi văzut prima oara – ca şi cum l-ar schiţa. Părul negru ce îi încadra faţa. Ochii aceia verzi, ameţiţi şi grei. Pielea albă – aproape perfectă. Trupul subţire, suplu, acum înclinat puţin şi îndepărtat de ea.
După o seară petrecută în ploaie probabil Sebastian prinse o răceală, însă, cu ochii somnoroşi şi bolnavi veni la şcoală, să o vadă pr Mihaela. Să-şi ceară scuze pentru absenţă, niciodată nu şi-a dat seama ce simţea pentru ea, milă? De asta erau împreună, din milă…
Se îndreptă spre locul lor când o văzu pe ea. Era la fel de frumoasă ca şi noaptea trecută, inima-i spunea zâmbeşte-i, însă orgoliul mergi înainte şi ignor-o. Se opri preţ de câteva secunde în mijlocul holului şi-şi continuă drumul, trecu pe lângă ea fără a-i schiţa nimic, fără a-i arunca o privire curioasă. Era un nimic, ca şi înainte, nimic nu s-a întâmplat între cei doi.
Ar fi vrut să îi prindă mâna, să strige la el, orice ! Şocul pe care îl avu când Sebastian trecu pe lângă ea fără a-i acorda măcar o simplă privire - în semn de salut - puse stăpânire pe Evelyn. Şi-ar fi dorit să fugă după el, dar corpul ei nu era mai mult decât o stană de piatră. Stătea în mijlocul holului uitându-se înainte, în gol. Spera că se va întoarce ... dar n-a făcut-o. Orgoliul îi era prea mare pentru a saluta fata care l-a vegheat o noapte întreagă.
"Orgoliul!" pufni ea. "Doar o scuză pentru a putea ignora pe cineva."
Îşi luă cărţile şi se îndreptă spre oră.
Îşi întoarse privirea, dar nu mai era acolo aşa că Sebastian se uşură. Probabil dacă mai era acolo s-ar fi întors la ea şi ar fi făcut ce-i trecea prin cap, bine că plecase…Bine că plecase
Ajunse la locul lor, dar n-o găsi. O sună, răspunse vocea ei, dar părea absentă:
- Alo? întrebă Sebastian grăbit.
- Mmm, Sebastian? răspunde Mihaela cu jumătate de gură.
- Ce-i cu tine? Unde eşti? se răsti acesta.
- Parc.
- Vreau să discutăm ceva!
- Ne întâlnim? întrebă Mihaela radiind.
- La foişor. Vin în 10 minute, stai acolo, apoi plecă.
Era agitat, ce căuta în parc când ei aveau ore? Ce era cu ea? Trebuia sa vadă dacă era bine, poate faptul că nu venise ieri o supără rău. Ajunse în parc, la foişor, însă nu era acolo. Unde putea fi? Era agitat, era disperat….şi asta doar din milă? Nu ştia nimic despre sentimentele sale, se gândea la ce-i mai rău. Se foi de colo-colo. Se uită în gol, spera să vină, spera….Faţa îi ardea, ochii îi erau grei, trupul era slăbit şi neputincios, picioarele îi cedau, căzu în genunchi şi tuşi puternic. Se pare că prinsese o răceală, dar nu putea pleca. Mihaela va veni curând, ştia asta…
Evelyn se îndreptă spre parc, acolo unde ea îi făgădui promisiunea. Ce-ar fi vrut să fie acolo, să îi spune răspunsul mult aşteptat ... dar nu era. De fapt, de ce ar trebui să îi pese ei de Sebastian ? La fel cum i-a spus şi prima oară - e doar un băiat sexos care crede că toate fetele sunt la picioarele lui ! Ea avea să îl trateze cu toată indiferenţa de care putea da dovadă ! În faţa ei se înălţă foişorul, dar în el domnea prezenţa lui ...
- Sebastian ! ţipă Evelyn atunci când îl văzu prăbuşindu-se. Eşti bine ?
Faţa îi era palidă şi plină de bobiţe de transpiraţie. Trupul îi era moale - atunci se întrebă dacă poate merge. Trebuia să îl ducă acasă, la spital - oriunde cineva ar fi putut avea grijă de el. Vru să îl ridice dar el se împotrivi.
 - Nu! Lasă-mă.... ripostă el cu ultima lui putere.
- Nici măcar când eşti bolnav nu îţi poţi lăsa orgoliul deoparte ? ţipă ea, încă forţându-se să îl ridice.
- N-am nevoie de mila nimănui, mai ales a ta! ţipă şi el încercând să o acopere, însă vocea îi era tot mai  stinsă.
- Dacă aş fi făcut-o din milă, nu te-aş fi aşteptat la bancă în fiecare zi .. spuse Evelyn, de data aceasta, mai domol.
Ochii lui se măriră, încetă să respire, se ridică în picioare şi o privi în ochi, ce frumoşi erau, din ei începeau să curgă lacrimi inocente, le şterse şi spuse: 
- Prostuţo, apoi o îmbrăţişă.
Ea îi răspunse la îmbrăţişare cu o oarecare timiditate, lăsându-şi lacrimile să curgă. Lăsându-şi sentimentele deoparte, reuşi să rostească:
 - Trebuie să mergi la spital…
Zâmbi.
- Doar dacă-mi promiţi că vei fi acolo.
- La bancă ? întrebă ea total bulversată.
- Lângă mine.... dar a fost întrerupt de vocea aspră a Mihaelei: - Sebastian!
Evelyn îngheţă. Era Mihaela - iubita lui Sebastian.  Cât de proastă putu sa fie ca să se îndrăgostească de iubitul alteia ? Trebuia să plece de acolo - şi repede ! Dar nu îl putea lăsa pur şi simplu pe el. Amândoi s-au îndepărtat şi s-au privit ruşinaţi, Mihaela ajungea la ei cu paşi mari şi rapizi.
- Asta vroiai sa discutăm? întrebă rece.
- Mihaela, respiră, încercă Sebastian să o liniştească.
- Mincinosul, îmi spui că ţi-e rău şi nu vii la bal, apoi te văd cu alta, ce să mai cred? se apropie de el şi-i trase o palmă.
- Tu chiar nu vezi cum se simte ? interveni Evelyn.
A mai vrut să-i dea una, în timp ce plângea, dar el îi prinse mână şi o privi direct în ochi când îi spuse: Nu am nimic de-a face cu fata asta, e un nimeni!
 Mihaela miji ochii: - Dar...o ţineai în braţe.
- Sunt bolnav şi ea mă obligă să merg la spital. Nici nu ştiu cum o cheamă.
Spunea adevărul - Sebastian nu ştia cum o cheamă. Privi absent discuţia, îşi luă inima în dinţi şi plecă. Nu aruncă nici măcar o privire înapoi - nu merita.