luni, 24 decembrie 2012

Cântecul privighetorii. Cap. 4 - Doi ochi albaştri.

Luaţi acest capitol ca şi cadoul nostru de Crăciun pentru voi. Sperăm ca Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului să vă aducă belşug, lumină, pace sufletească şi Moşu', ăla bătrân, să vă aducă muulte muulte muuuulte cadouri.

- Hai în parc ! exclamă Alex.
- Dacă vrei ... spuse, încercând să pară cât mai entuziasmată.
Ajunşi în parc, Eve văzu banca unde Sebastian îi promisese că va afla ce trebuie să aibă pentru ca ea să îi cânte cu dragostea ei.
- Pe cine ai vizitat în spital ? întrebă Eve uşor curioasă.
- Un amic a cărui încăpăţânare întrece orice limite, spuse el privind în altă parte şi încercând să evite subiectul.
- Numele ?
- Regele cuceritor, spuse zâmbind ironic.
- Ce ciudat ... Am vrut şi eu să vizitez o astfel de persoană azi, dar inima nu mi-a îngăduit să intru în salonul lui, aşa că doar am aflat cum se simte.  
- Am menţionat că e ursuz? Şi foarte insensibil... continuă de parcă Evelyn nici nu spuse ceva vreodată.
- La fel ca şi Sebastian .. spuse ea nerealizând că-i menţionase numele.
- Însă ... tot mi-e cel mai bun prieten; oftă adânc şi continuă: Nu ştiu de ce .... nu ştiu. Apoi se opri când în sfârşit auzi numele rostit de ea....
- De ce te-ai oprit ? Te ascultam ... 
Îşi drese glasul:
- Nimic....amm, îşi duse mâinile prin părul ciufulit, iar îngrijorarea i se citea pe faţă:
- Ce stele frumoase!, zâmbi năuc.
- E încă zi ! spuse ea începând să râdă.
- Aaa, serios?, zâmbi mai tare, începu să râdă, obrajii îi erau roşii ca racul.
- Te-ai uitat măcar la cer ? E cenuşiu ... nici nu-şi termină bine fraza şi începu să plângă. Era la fel ca atunci. Acelaşi cer. Albastru-cenuşiu. Era prima oară când plângea în faţa lui ... când o fată plângea în faţa lui .. rămăsese îngheţat.
 - Ăăămmm, ăăă, scuză-mă, eşti bine? şi încercă să o prindă de şolduri, să o ţină în braţe, orice, doar să ştie că-i va fi aproape.
- Ăăă, da ! Scuze, şi se desprinse repede din încercarea lui de a o îmbrăţişa. Trebuie să plec. Nu serios, chiar trebuie ! completă ea văzându-i faţa .. nu prea convinsă. Ne mai vedem, Alex ! Mersi pentru tot ! spuse şi fugi cât de repede putu acasă. Acolo se azvârli în patul moale, îşi trase pilota peste cap şi adormi profund, visându-l pe Sebastian alături de Mihaela. Era fericit. Era bine.


- Bună dimineaţa, se auzi dinspre uşa întredeschisă a salonului cu numărul 107. Capul micuţ şi alb se strecură înăuntru, cu zâmbetul pe buze.
- Neaţa , se auzi sec dinspre Sebastian.
- Astăzi, am două veşti rele, spuse asistenta zâmbind. Vrei să le auzi acum sau de la părinţii tăi? din nou zâmbetul fals care-l dezgustă.
- Spune, răspunse rece şi indiferent.
- Ai amigdalită şi va trebui să rămâi în spital, iar cealaltă veste…vizitele se vor limita la o zi pe săptămână, spitalul este în carantină, relată de pe o foaie albă, cu un clipboard agăţat, era roşu intens.
- Mulţumesc că mi-ai făcut ziua mai urâtă de cât se putea, i-a spus în timp ce-i etala zâmbetul acela fals. Zâmbi la rândul ei şi ieşi din camera, sigur se săturase şi ea de răsfăţatul de Sebastian. Totuşi, înăuntrul lui sigur se bucură că mai amână întâlnirea cu Mihaela. Se scufundă din nou în aşternuturile albe şi reci şi se gândi: Data viitoare când o voi vedea, când…, nu! Nu merge aşa!, îşi ciufuli părul nervos apoi se opri şi zâmbi malefic. Dinţii albi îi străluceau. O săptămână doar. Poate pentru bună purtare şi mai puţin, se gândi şi pe urmă se întinse în pat. Privirea şi-o îndreptă spre tavan, numărând câte muşte sunt.
… două zeci şi nouă de muşte astăzi, ultima zi de puşcărie.
Îşi luase la revedere de la spital şi acum Sebastian vroia sa fie singur, să meargă în singurul loc pe care-l ştie că nu va avea prea multă companie. Foişorul. Ajunse în parc, ezită, totuşi înaintă. Trecu pe lângă banca unde făcuse promisiunea aceea, o lacrimă îi traversă obrazul, o şterse instantaneu. Ajunse în foişor. Se aşeză în inima sa şi se uită la cer, ce frumos era, ce limpede şi curat, nu ca în aceea zi, cenuşiu şi trist….
Se auzi o voce familiară din spate, se întoarse şi o văzu acolo pe privighetoare.

Ce însemna o săptămâna fără Sebastian pentru Evelyn ? Chin .. durere ...  dor. Cel puţin aşa credea. Dar nu fu aşa. Alex o făcea mereu să zâmbească. „L-a uitat...” gândi ea într-una din zilele când Alexandru o conducea la şcoală.
De ce se apropiase aşa mult de ea ? Şi oare ce legătură avea el cu Sebastian ? Era doar curioasă, nu îi păsa cu adevărat. Ce însemna Sebastian pentru ea ? Un suflet închis cu o cheie de negăsit. Dar promisiunea făcută la bancă ? Nu mai însemna nimic. Nu a fost o promisiune scrisă, ştiută de amândoi ... ci doar de ea. El uitase promisiunea atunci când o făcuse. Nu avuse aceste gânduri decât în prima zi din acea săptămâna – Alex o ajută să şi le alunge, să le şteargă.
Nu îi mai păsa de Sebastian, cel puţin aşa credea.
Prinse curaj şi-şi îndreptă paşii spre foişor – i se făcu dor de acel loc unde încă mai domnea prezenţa surorii sale. Trecu idiferentă pe lângă bancă fără măcar să îşi amintească de promisiune.
Ajunsă la foişor, se blocă. Un nod i se sui în gât. Se apropie fermă de el, dar vocea o trădă:
– Sebastian, ce însemn eu pentru tine mai exact ? întrebă, cu vocea tremurându-i. O păpuşă a cărei sentimente le învârţi cum vrei, cineva pe care o placi sau doar cineva pe care o iubeşti din milă ? continuă ea mai fermă.
- Vrei să ştii ce însemni pentru mine ? O distracţie trecătoare, rosti Sebastian cuvintele cu atât venin ...
– Atunci vreau să trag cortina ! S-a terminat distracţia.
– Se termină când actorul principal îşi spune replicile ... Nu le-ai spus încă.
– Te urăsc ! Mă dezguşti ! Nu mai poţi sa-mi faci nimic, niciodată, nici dacă-mi spui că mă iubeşti !
– Nici dacă te iubesc, mă gândesc la tine non-stop şi te doresc ? Nici atunci ? 
- Nici atunci, rosti simţind cum lacrimile îşi fac loc. Le alungă şi încercă să îl respingă, să îl urască cum nu mai urî niciodată pe nimeni altcineva, dar sentimentele ei erau total opuse.
– Nu mă poţi urî ! Sunt totul pentru tine. 
– Ai fost. 
– Şi încă sunt !
– Ai vrea tu ! şi nu-şi mai putu stăpâni lacrimile.
Sebastian o privi îndurerat şi se gândi că uneori Mihaela plângea la fel. Inima i se sfâşia, aşa că spuse:
- Ai jucat oribil ... după plecă şi lăsă tăcerea în urma lui.
– Măcar am avut curajul să îmi arăt sentimentele ! ţipă ea în urma lui şi el tresări la auzul cuvintelor privighetorii lui, însă merse, înaintând, până ieşi din parc, apoi se lăsă pe vine şi-şi puse capul între mâini. Se gândi:
  „Ce e cu aceasta durere în piept ?”

14 comentarii:

  1. un capitol superb<3 astept continuarea;;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumim pentru că-ţi exprimi opinia despre acest capitol şi cu drag vom pune continuarea...cât de curând posibil.

      Ștergere
  2. Am citit doar acest capitol şi mă apuc să le citesc şi pe celelalte. Superb. Exprimarea este fără cusur, şi expresiile sunt foarte frumoase :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumim, încercăm să-l facem din ce în ce mai bun:)

      Ștergere
  3. Craciun fericit >:D<
    Imi place povestea, e unica, iar personajele sunt foarte interesante. Astept urmatorul capitol.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Crăciun fericit şi ţie alături de cei dragi!:) Îţi mulţumim pentru opinie!

      Ștergere
  4. Imi plac foarte mult capitolele...imi era dor sa citesc pe un blog o poveste, asteptand cu nerabdare urmatorul capitol :) (shame on me ca te-am descoperit asa de tarziu) Craciun fericit! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Crăciun fericit!
      Şi suntem două fete pe acest blog:)

      Ștergere
    2. Mersi ca mi-ai atras atentia! Faceti o treaba buna pe aici! :)

      Ștergere
  5. Foarte frumos capitol. Mi-a placut mult, de la continut, firul povestii, pana la exprimare. Abia astept continuarea! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi noi aşteptăm inspiraţia, sperăm să vină repede :).

      Ștergere
  6. Well, inspiratia ca inspiratia, dar povestea e mai importanta. Ma stii, mai, Lush, si nu pot trece cu vederea unele chestii pe care ti le voi insira aici, oricat de nepotrivit ar fi: greseli de scriere a unor cuvinte, printre care cunoscutul "vroiam"-"voiam", semnele de punctuatie lipsesc sau sunt in plus pe alocuri, iar... ei bine, povestea... ce-as putea spune de ea? Stii, cred, toate comparatiile ce sunt in stare sa le fac cand vine vorba de drama adolescentina, de fete care jelesc dupa alesul rece si distant. Asta am gasit si aici si nu ma prea incanta, ce-i drept, dar citesc pentru ca tu si Tadotakii ati scris, si sunt curioasa "ce va poate pielea". Mi se pare un pic... ei bine, poate "tras de coada" este cel mai potrivit. Va rog sa nu va suparati pe mine, imi spun parere sincera cu gandul ca veti incerca, odata, sa faceti un fic impartial d.p.d.v. al personajelor, al actiunii si al cadrului (nu tu romanta, cu leagan si... plimbare sub clar de luna). Oricum, ceea ce incerc sa subliniez este antipatia mea pentru un astfel de subiect, "drama adolescentina". Hmm, altceva? Nu cred ca mai e, sau am scris atat de mult incat am uitat. Va doresc succes in continuare si, repet, sper sa nu mi-o luati in nume de rau.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu ţi-o ia nimeni în nume de rău, dar nu e chiar nevoie să citeşti dacă nu îţi plac acest gen de subiecte :). Nu e nicio problemă. Nu vreau să crezi că m-am supărat. Voiam doar să te las cu conştiinţa împăcată.

      Ștergere
    2. :))
      Well, constiinta mea e ok atata timp cat m-ai rugat, odata, sa-mi spun parerea despre fic/ficuri.

      Ștergere