Cântecul privighetorii 2

Capitolul 2 - Prima fărâmă de orgoliu

La fel ca şi băiatul, fata îşi îndreptă paşii spre locul unde sentimentele ei prindeau formă. Atunci îşi ridică privirea şi văzu cum se înalţă falnic printre copaci foişorul făcut din mahon. Lacrimi îi apărură în ochi, însă le şterse repede cu mâneca hanoracului – nu putea plânge. Deodata simţi cum picăturile de ploaie se aştern în părul ei şaten, atunci fata se adăposti în foişor. Deşi iubea să stea în ploaie la fel de mult cum îşi iubea sora, nu putea nici măcar să se uite cum norii îşi spun amarul pentru că se simţea şi mai deprimată cu fiecare picătură de ploaie ce se loveşte de pământ. Scoase din rucsacul roşu un pix negru şi clipboar-ul cu foi şi scrise cu iniţiale pe spate – Eve, după care începu să schiţeze o pânză de paianjen. Era pânza ce îi acoperea sentimentele. Era groasă şi neagră – mai neagră decât cărbunele – şi se întindea peste tot în inima ei, însă exista un loc în care păianjenul nu a putut să îşi ţeasă pânza. Acolo schiţă o lăcrămioară ... floarea preferată a surorii ei. Se simţea neînţeleasă ... Atunci lacrimile îi acoperiră obrajii şi curgeau mai departe pe foaia plină cu shiţele sufletului fetei. Pixul căzu pe masă, iar foaia fu luata de vânt. Evelyn îşi aminti de serile târzii petrecute cu Layla, sora ei, în foişor; cum îi cânta în timp ce ea desena sau cum îi mângâia părul spunându-i că totul va fi bine ... îi era atât de dor de ea! Cuprinsă de aceste gânduri lăsă somnul şi visele să pună stăpânire pe ea.

Sebastian se trezi din cauza zgomotului prezent în sala de sport…aşa este, astă-seară e balul, de aceea Mihaela era aşa agitată toată ziua. Ei bine, se gândi că nimeni n-o să-i simtă lipsa, aşa că-şi luă prietenul cel mai bun, aparatul, şi plecă în parc. Prin cap îi trecu foişorul, singurul loc de acolo care-l emoţionează. Ajungând acolo o văzu pe ea, dormind, şi…zâmbi. Se aşeză lângă ea, îi examină chipul, părul ciufulit îi acoperea obrazul rozaliu, buzele uscate şi moi, nasul firav, genele mai lungi decât cele cu mascara şi tenul măsliniu, “ce frumoasă e! “, se gândi. Scoase aparatul vechi şi-i făcu o poză. Se uită la ea mult timp, însă îi era frică că va pleca aşa că-şi rezemă capul pe umărul ei, ce cald şi primitor era. Închise ochii şi îşi dorea ca asta să nu fie un vis.

Evelyn se trezi şi atunci îl văzu lângă ea – dormea profund. Părul brunet, uşor ciufulit şi ud, îi venea în ochi, iar capul îi era sprijinit pe umărul fetei. Era aproape miezul nopţii şi printre norii de plumb se zărea luna. Evelyn se ridică, îşi luă rucsacul de jos. scoase din el o patură şi îl înveli pe Sebastian, dupa care plecă. Ar fi vrut să îl trezească, însă dormea prea liniştit şi nu vroia sa îi deranjeze somnul – ştia ca va fi bine.

Toată şcoala era încercuită de agitaţia de după bal: poze, filmări, absenţa celui mai popular băiat din şcoală. Evelynei nu-i păsa. Îşi îndrepta paşii spre dulapul ei când îl văzu.

Îi destingea fiecare trăsătură ca şi cum l-ar fi văzut prima oara – ca şi cum l-ar schiţa. Părul negru ce îi încadra faţa. Ochii aceia verzi, ameţiţi şi grei. Pielea albă – aproape perfectă. Trupul subţire, suplu, acum înclinat puţin şi îndepărtat de ea.

După o seară petrecută în ploaie probabil Sebastian prinse o răceală, însă, cu ochii somnoroşi şi bolnavi veni la şcoală, să o vadă pr Mihaela. Să-şi ceară scuze pentru absenţă, niciodată nu şi-a dat seama ce simţea pentru ea, milă? De asta erau împreună, din milă…

Se îndreptă spre locul lor când o văzu pe ea. Era la fel de frumoasă ca şi noaptea trecută, inima-i spunea zâmbeşte-i, însă orgoliul mergi înainte şi ignor-o. Se opri preţ de câteva secunde în mijlocul holului şi-şi continuă drumul, trecu pe lângă ea fără a-i schiţa nimic, fără a-i arunca o privire curioasă. Era un nimic, ca şi înainte, nimic nu s-a întâmplat între cei doi.

Ar fi vrut să îi prindă mâna, să strige la el, orice ! Şocul pe care îl avu când Sebastian trecu pe lângă ea fără a-i acorda măcar o simplă privire - în semn de salut - puse stăpânire pe Evelyn. Şi-ar fi dorit să fugă după el, dar corpul ei nu era mai mult decât o stană de piatră. Stătea în mijlocul holului uitându-se înainte, în gol. Spera că se va întoarce ... dar n-a făcut-o. Orgoliul îi era prea mare pentru a saluta fata care l-a vegheat o noapte întreagă.

"Orgoliul!" pufni ea. "Doar o scuză pentru a putea ignora pe cineva."

Îşi luă cărţile şi se îndreptă spre oră.

Îşi întoarse privirea, dar nu mai era acolo aşa că Sebastian se uşură. Probabil dacă mai era acolo s-ar fi întors la ea şi ar fi făcut ce-i trecea prin cap, bine că plecase…Bine că plecase…

Ajunse la locul lor, dar n-o găsi. O sună, răspunse vocea ei, dar părea absentă:

- Alo? întrebă Sebastian grăbit.

- Mmm, Sebastian? răspunde Mihaela cu jumătate de gură.

- Ce-i cu tine? Unde eşti? se răsti acesta.

- Parc.

- Vreau să discutăm ceva!

- Ne întâlnim? întrebă Mihaela radiind.

- La foişor. Vin în 10 minute, stai acolo, apoi plecă.

Era agitat, ce căuta în parc când ei aveau ore? Ce era cu ea? Trebuia sa vadă dacă era bine, poate faptul că nu venise ieri o supără rău. Ajunse în parc, la foişor, însă nu era acolo. Unde putea fi? Era agitat, era disperat….şi asta doar din milă? Nu ştia nimic despre sentimentele sale, se gândea la ce-i mai rău. Se foi de colo-colo. Se uită în gol, spera să vină, spera….Faţa îi ardea, ochii îi erau grei, trupul era slăbit şi neputincios, picioarele îi cedau, căzu în genunchi şi tuşi puternic. Se pare că prinsese o răceală, dar nu putea pleca. Mihaela va veni curând, ştia asta…

Evelyn se îndreptă spre parc, acolo unde ea îi făgădui promisiunea. Ce-ar fi vrut să fie acolo, să îi spune răspunsul mult aşteptat ... dar nu era. De fapt, de ce ar trebui să îi pese ei de Sebastian ? La fel cum i-a spus şi prima oară - e doar un băiat sexos care crede că toate fetele sunt la picioarele lui ! Ea avea să îl trateze cu toată indiferenţa de care putea da dovadă ! În faţa ei se înălţă foişorul, dar în el domnea prezenţa lui ...

- Sebastian ! ţipă Evelyn atunci când îl văzu prăbuşindu-se. Eşti bine ?

Faţa îi era palidă şi plină de bobiţe de transpiraţie. Trupul îi era moale - atunci se întrebă dacă poate merge. Trebuia să îl ducă acasă, la spital - oriunde cineva ar fi putut avea grijă de el. Vru să îl ridice dar el se împotrivi.

 - Nu! Lasă-mă.... ripostă el cu ultima lui putere.

- Nici măcar când eşti bolnav nu îţi poţi lăsa orgoliul deoparte ? ţipă ea, încă forţându-se să îl ridice.

- N-am nevoie de mila nimănui, mai ales a ta! ţipă şi el încercând să o acopere, însă vocea îi era tot mai  stinsă.

- Dacă aş fi făcut-o din milă, nu te-aş fi aşteptat la bancă în fiecare zi .. spuse Evelyn, de data aceasta, mai domol.

Ochii lui se măriră, încetă să respire, se ridică în picioare şi o privi în ochi, ce frumoşi erau, din ei începeau să curgă lacrimi inocente, le şterse şi spuse: 

- Prostuţo, apoi o îmbrăţişă.

Ea îi răspunse la îmbrăţişare cu o oarecare timiditate, lăsându-şi lacrimile să curgă. Lăsându-şi sentimentele deoparte, reuşi să rostească:

 - Trebuie să mergi la spital…

Zâmbi.

- Doar dacă-mi promiţi că vei fi acolo.

- La bancă ? întrebă ea total bulversată.

- Lângă mine.... dar a fost întrerupt de vocea aspră a Mihaelei: - Sebastian!

Evelyn îngheţă. Era Mihaela - iubita lui Sebastian.  Cât de proastă putu sa fie ca să se îndrăgostească de iubitul alteia ? Trebuia să plece de acolo - şi repede ! Dar nu îl putea lăsa pur şi simplu pe el. Amândoi s-au îndepărtat şi s-au privit ruşinaţi, Mihaela ajungea la ei cu paşi mari şi rapizi.

- Asta vroiai sa discutăm? întrebă rece.

- Mihaela, respiră, încercă Sebastian să o liniştească.

- Mincinosul, îmi spui că ţi-e rău şi nu vii la bal, apoi te văd cu alta, ce să mai cred? se apropie de el şi-i trase o palmă.

- Tu chiar nu vezi cum se simte ? interveni Evelyn.

A mai vrut să-i dea una, în timp ce plângea, dar el îi prinse mână şi o privi direct în ochi când îi spuse: Nu am nimic de-a face cu fata asta, e un nimeni!

 Mihaela miji ochii: - Dar...o ţineai în braţe.

- Sunt bolnav şi ea mă obligă să merg la spital. Nici nu ştiu cum o cheamă.

Spunea adevărul - Sebastian nu ştia cum o cheamă. Privi absent discuţia, îşi luă inima în dinţi şi plecă. Nu aruncă nici măcar o privire înapoi - nu merita.